A fost odată un coiot care se simțea copleșit de tensiunile din viața sa. Nu mai vedea decât prea mulți pui flămânzi, prea mulți vânători, prea multe capcane. Așa că într-o zi a fugit, ca să fie singur. Deodată a auzit o melodie dulce, o melodie a stării de bine și a unei păci imense. S-a luat după cântec și a ajuns într-un luminiș din pădure, unde a dat peste o lăcustă mare care se însorea pe un buștean scorburos și cânta.
“Învață-mă cântecul tău”, a rugat-o coiotul pe lăcustă. Niciun răspuns. I-a cerut din nou să-l învețe cântecul. Dar lăcusta nu zicea nimic. În cele din urmă, când coiotul a amenințat-o că o înfulecă, lăcusta s-a învoit și a cântat iar și iar melodia cea dulce, până ce coiotul și-a întipărit-o în minte. Fredonând noul său cântec, coiotul a purces înapoi către ai lui. Dintr-odată s-a ridicat în aer un cârd de gâște sălbatice și i-a distras atenția. Când și-a revenit a deschis gura să cânte iar, dar a descoperit că uitase cântecul.
Așa că s-a întors la luminișul cel însorit din pădure. Dar între timp lăcusta năpârlise, își lăsase învelișul cel vechi pe buștean, la soare, și sărise într-un copac, pe o creangă. Coiotul s-a asigurat cât ai clipi că acel cântec o să fie în el tot timpul. A înghițit pe loc învelișul lăcustei, gândind că lăcusta era încă înăuntru. Pornind spre casă, a descoperit că nu știe cântecul. Și-a dat seama că nu-l poate învăța înghițind lăcusta. Va trebui să-i dea drumul lăcustei și să o silească să-l învețe. A luat un cuțit și și-a tăiat burta, ca să elibereze lăcusta. A tăiat atât de adânc, că a murit.
(Irvin D. Yalom, Mama și sensul vieții)
iubirea de sine 