Balada înlănțuirii

Mă ții înlănțuit iubirii mele,

Fără să știi aceasta, ori să vrei;

Mă ții înlănțuit până la stele

Și până la ghețarii cei mai grei.

Mă ții înlănțuit cu tot cu sânge,

Citindu-mă statornic din priviri

Și gândul evadării mi s-ar frânge,

Înlănțuit aceleiași iubiri.

Fără să crezi ce-ți spun

că mi se-ntâmplă,

După mirarea pasului dintâi,

Mă ții înlănțuit până la tâmplă

Și până-n punctul morții, din călcâi.

Mă ții înlănțuit, așa cum ține

Doar soarele, în noi, lumina sa…

Și, de va fi să vină de la tine,

Nici de-nnoptarea mea nu-mi va păsa.

Mă ții înlănțuit, precum sărutul

Înfometate buze care-și cer

Sfârșitul despărțirii cu-nceputul,

Din temelia humei până-n cer.

Mă ții înlănțuit cu tot cu stare,

De parcă doar atât ar mai conta,

Din ce în ce mai tragic și mai tare,

Desăvârșit de viu în umbra ta.

(George Țărnea, Balada înlănțuirii)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s